Staniolul mi-a placut de cand ma stiu, fosneste si luceste si in copilarie mi se parea foarte, dar foarte frumos. Cine a copilarit in anii 80 stie cum este cand nu se gaseste nimic, fiecare maruntis capata valoare. Desfaceam cu grija fiecare bomboana si ciocolata din ambalaj, pastram ambalajul de hartie (imi pare foarte rau ca nu le mai am) si staniolul il netezeam si pastram foile una peste alta. Avea culori diferite si uneori intram in micul meu stoc si faceam diverse lucruri din el.
Postarea Dianei de zilele trecute mi-a trezit amintirile si mi-am adus aminte ca faceam printre altele si mici cupe din staniol. Eram prin scoala generala, clasele gimnaziale, cand ma ocupam cu asa ceva. Nu am avut la indemana cel mai potrivit staniol, de la bomboane am dar nu l-am gasit, de la ciocolata nu am ca este doar argintiu si parca plasticos in multe cazuri, daca este. Am verificat ciocolatile din casa :))) una are staniol dar cu hartie pe dos si nu dispun momentan de rabdarea cu care mai demult curatam cu apa hartia de pe dosul staniolului. Inca doua nu au deloc staniol, asa ca am luat singura bucata pastrata, ceva mai dura, nu e genul care se sifoneaza usor. S-a prelucrat putin mai greu, la picior este problema, dar am facut rapid doua cupe mititele. Le-am rasucit pe degetul mic si le-am facut si o sticla sa nu fie stinghere. Sticle nu faceam in copilarie, doar cupe, si le umpleam cu bilute mici-mici de staniol de diverse culori, ziceam ca este sampanie, bilutele erau bulele. Sicluta este putin disproportionata, sa zicem ca e una din cele de mici dimensiuni, de obicei pentru turisti, si ajunge continutul pentru o degustare.
Pentru ca materialul de baza (si singurul) este staniolul, particip cu aceste cupe la transformarile creative ale lunii septembrie, lansate de Mihaela.
Staniolil a generat vrand-nevrand cateva reflexii delicioase, asa ca postarea participa si la rubrica Reflexii in oglinda găzduită de Carmen.
