Am disparut cu lunile de pe aici, pentru ca uneori viata te ia la palme si e greu sa iti revii. Pe scurt, dupa ce anul trecut in septembrie l-am pierdut pe socrul meu, anul acesta tot in septembrie a plecat dintre noi tatal meu. A fost o lupta lunga cu o boala grea si m-a tinut departe de toate preocuparile de pana atunci, departe de handmade, de calatorii, chiar si de mici excursii de o zi. A murit in anotimpul lui preferat, si fiecare frunza aurie pe care am vazut-o de atunci mi-a amintit de el. Iubea diminetile racoroase de toamna si roua deasa care se lasa pe panzele de paianjen, ma chema sa imi arate panzele multe si micute din gardul viu care anuntau o toamna cu atat mai lunga cu cat erau mai multe. Ii placea toamna pentru bogatia de fructe din gradina, pentru dovlecii pe care ii coceam seara, pentru abundenta de frunze galbene si ruginii cazute pe jos, pentru soarele calm al amiezii si caldura care nu te toropea ca vara. Copil fiind, nu vedeam farmecul toamnei, vedeam doar un anotimp cu ploi si noroaie in care incepea scoala. Maturizandu-ma am ajuns sa ii inteleg si impartasesc pasiunea si toamna a devenit anotimpul meu preferat.
A fost o toamna lunga in care am inceput sa ma linistesc, mai greu imi este sa o ajut pe mama sa se linisteasca, pentru ca desi se pregatea de cativa ani pentru acest moment lovitura a fost cumplita. Au avut o relatie incredibil de calda si apropiata, au fost pentru mine un exemplu de cum trebuie sa fie o familie.
Acum impartasesc cu voi cateva imagini din Faget, o padure care devine de miere si aur topit toamna. Din pacate pentru mine, care detest multimile si ma simt bine in locuri izolate, e greu de gasit asa ceva aici, cel putin in weekend. E greu de gasit si un loc de parcare, dar daca te adancesti in padure scapi de multime pentru ca majoritatea prefera sa ramana la liziera. Cred ca sunt cam trei saptamani de cand am ajuns acolo intr-o dupa-amiaza, singura iesire de la Florii incoace.
